Întîi de toate, la mulţi ani şi să vă fie 2010 bun de pus la rană! Mulţumesc tuturor pentru urări, pe care le întorc înzecit.

Am primit ieri vestea că Ziua şi Gardianul îşi încetează (momentan?) apariţia pe hârtie, ramânând să funcţioneze doar ediţiile online. Simt nevoia să pun lucrurile într-o anume perspectivă, care poate clarifica oarecum lucrurile şi calma spiritele care văd în aceasta o răfuială politică.

Printre acţionarii celor două ziare se numără Petromservice S.A – pe care o regăsim şi în componenta trustului Realitatea-Caţavencu. Mai există şi alţi acţionari comuni. Asta ne îndreptăţeşte să spunem că, în fapt, cele două ziare erau, de facto, în portofolilul trustului Realitatea şi că au fost supuse aceluiaşi tratament de “extrenalizare” pe care l-au suferit toate operaţiunile de print ale companiei, anunţat astfel de Sorin Ovidiu Vântu, într-un interviu pentru Hotnews:

Voi renunta definitiv la print, merg doar pe media electronica. Acolo voi investi cat este necesar pentru a-mi mentine cota de piata si chiar pentru a o spori.

Aşa că eu sunt tentată să spun că asistăm la efectele unei decizii de management la nivel de companie (da, e greu să capitalizezi un ziar – ce să mai vrobim de trei deodată, mai ales cu un deadline atât de scurt, mai ales de sărbători, mai ales în an de criză…) decât la un fenomen sau o intervenţie brutală extra-managerială de natură politică sau de afaceri) care atacă sistemul presei scrise româneşti.

Cândva, de mult, când am văzut adolescentele isterizate de prezenţa lui Michael Jackson, m-am întrebat (cu o arecare invidie, poate) pentru cine aş putea face eu atari lucruri? Pot să răspund acum, păstrând toate proporţiile: pentru Leonard Cohen.

Am fost sâmbăta trecută la concertul său de la Amsterdam – şi recunosc că a traversa Europa ca să vezi un artist pe scenă e un soi grav de nebunie. Dar ce mi-a fost dat să văd a răsplătit din plin şi momentul de nebunie în care am decis să merg, şi truda de a ajunge.

La cei 74 de ani pe care îi va implini în curând, Leonard Cohen a dus impecabil, fără greş şi fără ezitare un concert de peste trei ore – cu patru bis-uri. mai mult…

Am participat, saptamina trecută, la Eurasian Media Forum, in Almaty, Kazahstan. Un eveniment ajuns deja la a saptea editie, patronat de Dariga Nazarbayeva (da, fiica presedintelui). O foarte mare adunare de oameni care au in comun cite ceva – dar nu toti acelasi lucru. Pentru unii firul rosu era mass media, pentru altii – politica, pentru altii – dragostea de Rusia (chiar daca nu erau cu totii rusi).

L-am vazut pe Zbigniew Brzezinki, fost consilier pe probleme de securitate al presedintelui Carter, performind live si frumos, cu miez (nici nu i-ar fi fost greu), masurat, cu o been-there-done-that attitude care lui ii statea bine. Teme nu noi – dar spuse cu claritate ( Rusia este mai critica la adresa Vestului decit invers, dar putem trai cu acest gen de critica. Astfel de critici nu trebuie luate foarte in seriios. Important este ce se intimpla dupa aceste declaratii. Dupa alegeri, SUA se vor intoarce, probabil, la o politica de cooperare cu UE. Mai ingrijoratoare sunt relatiile Rusiei cu China, nu cele cu SUA. Chia face acum ceea ce a facut Eisenhower in anii ’50, in timp ce teritoriile estice ale Rusiei se depopuleaza, prin migratie economica). Citatul meu favorit (vorbind despre scutul anti-racheta din Europa):

“Un sistem impotriva unei amenintari care nu exista, care ofera protectie unor oameni care nu au cerut-o, utilizind o arma care nu s-a inventat inca”.

L-am vazut si pe presedintle Nursultan Nazarbayev, taica Kazahstanului, un tip nu atit comunist cit autoritar si adept al puterii centralizate. Si de la el, un citat mobilizator (probabil un citat din altcineva):

Viitorul nu trebuie prezis, ci creat.

L-am vazut si pe seducatorul Riz Khan, pe care il stiam din tineretele mele, de la CNN – acum este la Al Jazeera – si mi-am reamintit ca exista oameni fermecatori de la natura. Bun, o parte din afabilitatea lui era training si experienta – dar restul… restul…

Conferinta precum conferinta – mai degraba educativa decit informatva. Show-ul statea in persoanlele adunate acolo, in diferentele de stil, de gindire, de limbaj, (inclusiv de body language) dintre Est si Vest, dintre jurnalisti sau oameni de media si politiceni/diplomati… Si daca eu si neamtul ziceam acelasi lucru, mai degraba imi dadeau mie crezare, caci veneam dintr-o lume care celor din regiune le este cunoscuta, dintr-o societate autoritara si controlata care inca mai functioneaza, la nivel de reflexe si resorturi – si la noi… Eu eram dovada ca se poate… poate nu acum, poate nu asa, dar cumva se poate… mai mult…

Am scris despre Armenia cu drag si simpatie, pentru ca asa merita. Si tot pentru ca asa merita, scriu acum cu amaraciune si furie. De la 1 martie, Armenia este in stare de urgenta, ca urmare a confruntarilor dintre civili si armata, soldate cu 8 morti, care au survenit alegerilor prezidentiale contestate in strada de circa 40,000 de oameni.

Starea de urgenta include si masuri de izolare informativa a tarii, pe durata a 20 de zile. In prezent accesul la servicii media precum Yahoo, YouTube si Radio Free Europe/Radio Liberty si alte zeci asemenea lor este blocat (adica interzis, ce mai!). Blocada mediatica impusa de guvernul de le Yerevan a fost condamnata de OSCE, de Eu, de RSF – dar mentinuta de autoritati.

Cu toate acestea, blocada asupra informatiei nu functioneaza complet. Potrivit unor relatari “din interior”, oameni din afara tarii transmit pe e-mail spicuiri de stiri si articole din presa straina. Armenii au gasit site-uri mirror de pe care pot accesa stirile care-i intereseaza si utilizeaza radiourile pe unde scurte pentru a receptiona Radio Liberty (echivalentul pentru spatiul ex-sovietic al Europei Libere de la noi). In plus, armenii isi folosesc camerele de la telefoanele mobile pentru a realiza fotografii sau filme si a le transmite in afara tarii.

Cred ca dupa ce lucrurile se vor linisti, am putea sa facem o analiza asupra eficientei blocadelor informatice in era tehnologiilor prietenoase si accesibile. Cind gindesti ca in anii ’60 in prezenta tehnologiilor de an 2000+, ceva este foarte, foarte in neregula.

Mi-am rezervat vreo citeza zeci de minute asa, pentru mine, sa inteleg si eu, in fine, ce si cum cu referendumul si asumarea raspunderii. Si aproape ca m-a pufnit risul (vorba aia: ar fi de ris, daca n-ar fi de plins).
Avem, deci, referendum pentru stabilirea unui anume sistem de vot uninominal, convocat de presedinte.
Avem, in acelasi timp, Guvernul care isi asuma raspunderea pe marginea unuei legi care promoveaza o alta formula de vot. Daca Guvernul nu e contestat, legea trece si ajunge la promulgat la presedinte.
Cazul 1: legea trece, presedintele nu promulga legea, referendumul nu este validat, din lipsa de cvorum. Presedintele trebuie sa decida (pentru noi!) daca e mai bine vot uninominal – intr-o varianta pe care nu o agreeaza (el) sau mentinerea actualului sistem, pe care il detesta(m).
Cazul 2: legea trece, referendumul este validat. Parlamentul se va vedea pus in situatia de a schimba formula votului uninominal: de la cea pe care a agreat-o, la cea propusa de prezident si impusa de “popor”.
Face clasa noastra politica ce face si reduce orice tema de interes national intr-un concurs de popularitate intre presedinte si premier.
Dar nu-i asa ca e de ris sa ii vezi pe politicieni luindu-se la intrecere pentru intiietatea in schimbarea unui sistem de vot pe care de fapt nu-l vor schimbat?

Guvernul si Patriarhia Romana au semnat un protocol prin care se angajeaza sa conlucreze in chestiuni de “incluziune sociala” – adica in rezolvarea problemelor celor defavorizati social. Bun, este menirea Bisericii, una dintre cele primordiale, sa-i ajute pe cei saraci si oropsiti. Dar, mai scrie Romania Libera:

Guvernul se obliga, prin Ministerul Muncii, Familiei si Egalitatii de sanse, precum si prin toate celelalte institutii publice aflate sub autoritatea sa, “sa solicite puncte de vedere si sa implice reprezentantii celeilalte parti semnatare (Patriarhia – n.r.) in procesul de consultare privind proiectele de acte normative”.

Urmeaza, in articolul citat, o serie de argumente pro si contra acestui rol ‘special’ acordat Bisericii Ortodoxe.

Eu una cred ca protocolul cu pricina da Bisericii un rol pe care ea il avea deja – ca si noi, cestilalti, mirenii. Legea Transparentei decizionale obliga toate institutiile administratiei sa faca publice proiectele de acte normative si sa organizeze dezbateri publice (sau macar sa accepte opiniile celor doritori sa contribuie), timp de 30 de zile. Asa ca, din acest punct de vedere, nimic “special” in protocolul cu pricina – cu exceptia anagajamentului Guvernului de a fi proactiv in solicitarea unui punct de vedere.

Cum se aplica si cum functioneaza Legea Transparentei decizionale – e o alta poveste. Prost – ne spune APADOIR CH, in raportul dat publicitatii la inceputul lunii octombrie. (cind fac rost de el in format electronic, il pun aici).

In al doilea rind, valoarea unui astfel de protocol de colaborare sta in sinceritatea cu care cei doi parteneri se vor achita de angajamentele luate. Si aici am rezervele mele. Nu o data, Guvernul (nu numai aceasta echipa, ci institutia guvernamentala) a dat dovada unor subite pierderi de memorie in momentul in care consultarile la care s-a angajat deveneau neplacute sau “mincatoare de timp”. Cel mai recent exemplu (cunoscut mie) este cel al modificarii OUG 26, document prin care se normeaza infiintarea asociatiilor si fundatiilor. Guvernul (acesta) a adoptat cu seninatate modificari la actul normativ legate de statutul de utilitate publica. Asta in conditiile in care se derula un proces structurat de consultare a asociatiilor si fundatiilor (cu intilniri in tara, pe regiuni, pe sectoare de activitate, inclusiv, organizat din interiorul comunitatii ongistice) si in care exista, prin voia (acestui) prim ministru un Consiliu de consultare a asociatiilor si fundatiilor, infiintat prin hotarire de Guvern, cu tot tacimul…

Ca sa rezum, Biserica Ortodoxa a obtinut prin protocol un drept pe care il avea deja si de care se va bucura atita timp cit contributia ei va fi convenabila..

Vituperam mai ieri fata de o serie de articole din Evenimentul Zilei care dadeau elementele complete de identificare ale unei copile de 13 ani care a nascut si in care se mai petreceau si alte grozavii. Deplingeam acolo si lipsa de reactie a organismelor profesionale in fata unor incalcari flagrante – si fara nicio justificare de “interes public” – a regulilor deontologice de protectie a minorilor.

Commenteaza Zippo:

Nu intervenim nici noi, pentru ca oricita cerneala ar curge, nu exista opinie sau reactie din partea cititorului.

Cred ca prin aceasta Zippo pune un deget plin de sare grunjoasa pe o rana mare si urita: lipsa de reactie a publicului. Adaug la asta stirea zapacitoare ca, pe fondul scaderii generale a consumului mediatic, singurul post de TV a carui audienta creste (cu 30%!) este OTV – care numai jurnalism de calitate nu face.

De ce? Au intrebat si altii, intreb si eu…

Inhibitia de protectie ma impiedica sa ma “enervez” de cele citite/vazut/auzite in presa. Sunt insa momente in care protectiile mele cad balta in fata unor prostii bubuitoare. Ca de pilda aceasta:

Ana Maria Barca, fetita care a nascut la 13 ani, se bucura ca mai exista alta Ana Maria care a devenit mama la numai 12 ani.

Este paragraful introductiv al unui articol din Evenimentul Zilei din 6 august, semnat Alina Darie.
Nu stiu cine a invatat-o jurnalism pe Alina Darie, nu stiu cine ii este editor – stiu insa cine ii este redactor sef si ma mir cu voce tare. Protectia minorului nu mai functioneaza la EvZ? Dam nume, prenume, adresa – toate indiciile care pot duce la identificarea unui “copil cu copil”. Si dupa ce scriem toate acestea, ne mai ducem odata sa ii dam si vestea cea mare – ca nu e singura, ca mai e o copila nefericita, ba chiar mai mica. Sa se bucure si ea! Si-i mai cerem o parere, sa o mai expunem un pic atentiei publice – ca doar nu o sa ne temem de furca defensiva a bietilor parinti…

De remarcat ca in articolul despre copila de 12 ani care a nascut recent, exista o mimina protectie a identitatii mamei. Dar tot ne e data poza bebelusului – ca el nu e minor si n-ar drepturi, nu?

Oare Clubul Roman de Presa n-o avea nimic de zis in chestia asta – privind incalcarea dreptului la intimitate?

Florian Pittis face parte atit de tare din adolescenta mea incit o perioada am refuzat sa privesc/accept imbatrinirea lui. Pur si simplu, Pittis “acesta” nu avea, in mintea mea recalcitranta, nimic in comun cu “acel” Pittis – frumos, rebel, talentat pina la Dumnezeu, cu capul plin de par si de muzici si cu o voce care te scotea din minti. Este refuzul implacabilului, convingerea ferma ca suntem mai mult decit carnea noastra perisabila.

De aceea, la plecarea lui, n-am sa pun aici decit o snoava mica si cinica, care cred ca i-ar fi placut, din familia poeziei “Puterea obisnuintei” (stiti voi, aia cu “Intr-o zi, un lup a mincat o oaie…”) pe care o recita el in spectacole.

Iata varianta mea la “Puterea Obisnuintei”. Ne-am dus la “florista noastra” sa comandam o coroana pentru Pittis. In timp ce scria “indicatiile regizorale”, florareasa ne intreaba: “La Ralu ati luat, la Pittis ati luat… Dar la Teoctist?”

Pe 2 august Peter O’Toole a implinit 75 de ani. Nu cred ca am vazut vreodata o persoana atit de firesc eleganta, chiar si in manifestarile sale “lumesti”.

L-am vazut prin anii ’70, intr-un film dat o singura data de Televiziunea Romana, “The Rogue Male”. Povestea unui lord englez care vrea sa-l asasineze pe Hitler si, dupa ce esueaza, este nevoit sa traiasca intr-o vizuina scobita in pamint – unde ramine lord pina in virful unghiilor (smulse de Gestapo). Ani de zile am plins in sinea mea dupa acel film – pina cind a aparut, in fine (iunie 2006!!), pe DVD. Aveam sa aflu, tot cam pe atunci, ca acest film – pe care incepusem sa-l cred un miraj, caci nu am intilnit pe nimeni care sa-l fi vazut – este filmul favorit al lui O’Toole. O fi avut compozitii mai complicate, filme mai maiestuoase, aparitii mai fulminante, opere mai durabile – dar filmul asta mi s-a lipit de suflet.

La aniversara, readuc aici un interviu cu Peter O’Toole, din care putem invata ce inseamna umorul britanic, ironia, intelepciunea si eleganta, toate laolalta. Da, si o minunata limba engleza.

Pina la ce virsta il pot iubi pe O’Toole fara sa fiu acuzata de gerontofilie?

UPDATE: M-am incurcat in date. Peter O’Toole e nascut pe 2 august. Ciudat e ca nu ziua lui de nastere o gresisem – ci nu am stiut in ce zi ma aflu eu, cind am scris “astazi”. Am corectat.