In mai putin de doua luni, atit presedintele cit si premierul au fost adusi in fata Consiliului National Contra Discriminarii, sub acuzatia de afirmatii cu caracter rasist. Daca declaratiile presedintelui au tinut prima pagina si fruntea jurnalelor, cele ale premierului Calin Popescu Tariceanu au fost tratate en passant.

Organizatia Romanicriss a criticat declaratiile premierului, care sunau cam asa:

Ministerul Internelor si Reformei Administrative de la Bucuresti va trimite o echipa de cinci politisti care sa ajute la prinderea si repatrierea rromilor care comit infractiuni in Roma. (…) Ace?ti romi comit toate infrac?iunile posibile, de la tâlh?rie ?i prostitu?ie, pân? la jafuri organizate ?i trafic de droguri. (…) Rolul ofiterilor romani va fi acela de a-i instrui pe colegii lor peninsulari in psihologia si modul de operare al rromilor care comit infractiuni.

Cam naspa declaratii, in gura unui prim ministru – atita timp cit nici politistii nu mai au voie, de citiva ani buni deja, sa faca astfel de afirmatii, care sa lege infractionalitatea de etnie. Si nu au voie pentru ca asa au decis ei – exista o politica in cadrul MAI, o buna practica. mai mult…

Nici dupa consultarile de saptamina trecuta, convocate de premierul Tariceanu, nu am aflat cind vom fi chemati sa ne alegem reprezentantii in Parlamentul European. Programate initial pentru 13 mai si aminate pentru a face loc referendumului legat de demiterea presedintelui, alegerile europarlamentare par a nu-si mai gasi loc in calendarul politic – sau in preocuparile de virf ale politicienilor nostri.

Oare ce o fi atit de greu? Alegerile trebuie sa aiba loc musai anul acesta – ca aceasta este conditia de membru UE. Un minim simt practic ne spune ca lunile decembrie si septembrie nu sunt “bune pentru alegeri”: septembrie e jumate vacanta, decembrie – aproape jumate sarbatori de tot felul.

Ramin octombrie si noiembrie. Si cum avem nevoie de campanie electorala – sa zicem minim 30 de zile – raminem cu doar patru weekenduri din care sa alegem. Asa ca declaratiile de genul “Alegerile vor avea loc probabil in noiembrie” nu au, in umila mea opinie, valoare de stire. Sau de informatie…

Participantii la consultari au declarat ca discutiile s-au concentrat pe pozitia Romaniei la Consiliul European din 21-22 iunie. Corect: intilnire grea, cu teme complicate, cu negocieri maiestrite. Si care a fost pozitia Romaniei – dincolo de “sa se schimbe, primim, dar sa nu se modifice nimic”? Premierul Tariceanu declara:

„Romania doreste sa se pastreze cat se poate de mult din substanta Tratatului Constitutional astfel incat UE sa poata deveni un actor puternic la nivel global”,

Am aflat din presa ce a vrut – si a obtinut – Polonia, ce a vrut – si obtinut – Germania, la fel Olanda si Marea Britanie. As fi vrut sa aflam si ce a vrut – si obtinut – Romania.

Teama mi-e ca nu am reusit sa depasim ideea ca integrarea europeana este un scop in sine, nu un inceput. Mi-as dori sa vad un inventar de prioritati ale Romaniei ca membru UE – ideal zece astfel de teme, dar m-as multumi si cu cinci. Mi-as dori sa ii vad pe oficialii si tehnicienii romani stapinind arta negocierilor, dind “la schimb” un vot in problema vinarii balenelor in Marea Nordului pentru un vot la cotele de emisii de noxe, sa zicem.

Ne-am multumit sa adoptam aquisul communitar in litera lui, fara a face uz de faptul ca el este un set de standarde minimale si de marja de libertate a statelor membre de a legifera conform propriilor viziuni de dezvoltare si intereselor nationale. Am pornit in UE cu declaratii de genul “sa contribuim la gasirea unei solutii de iesire din actuala situatie”.

Daca nu putem gindi pe o perspectiva de 6 luni, daca nu putem decide asupra datei alegerilor atunci cind optiunile sunt putine si relativ clare, e putin probabil ca vom putea proiecta o strategie pe termen lung privind aliantele in sinul UE si beneficiile pe care le putem obtine. Daca nu vom reusi sa depasim aceasta mentalitate, vom ramine un “membru statistic al UE”, ajutind doar numeric la luarea deciziilor – cu dubla majoritate sau nu.

Trupa KUMM implineste 10 ani de existenta. Exista oameni care ii iubesc neconditionat, exista cei care i-au descoperit in timp, prin muzica si exista si cei care ramin indiferenti la rockul lor alternativ cu accente de jazz. Dar cea mai trista grupa este formata din cei care le stiu cintecele si nu stiu ca sunt o trupa romaneasca – pentru ca KUMMii cinta in engleza si “suna prea bine” pentru plaiurile mioritice (comentariu des intilnit pe You Tube si in comentariile de pe Hotnews).

Uitati-va la mine: nu sunt exact genul de groupie. Am multe pe cap, sunt lenesa, nu sunt tocmai o pasare de noapte si nici rockul nu este neaparat prima mea alegere muzicala. Dar la concertele lor ma duc, ori de cite ori am ocazia, pentru ca au un show live de toata mindretea, din care iesi la 1 noaptea mai plin de energie decit atunci cind ai intrat.

La lectiile de “management karmic” se spune sa-ti platesti sursa de energie (fie ea religioasa, naturala sau de care o fi). Eu m-am decis sa platesc asumindu-mi public simpatiile KUMMuniste, incercind sa le cresc un pic vizibilitatea, stiind ca exista out there oameni carora muzica lor le-ar face la fel de mult bine ca si mie – sau macar tot atita placere.

Asa ca lansez aici si akumm campania Magna KUMM Laudae. Voi posta aici stiri si pove-stiri, anunturi despre concerte, linkuri cu si despre, sa stiti si voi ce si kumm.

Daca va aranjeaza, puteti sa deveniti si voi oameni kummsecade – si sa dati vorba mai departe. La atita facatura cita e in muzica romaneasca, da real thing merita scos in evidenta.

Noul record mondial de saruturi simultane a fost stabilit simbata de Budapesta: 6500 de cupluri. Manila, orasul care se “razboieste” cu capitala ungara pe aceasta tema zace rusinata: tocmai ce stabilise un nou record in februarie si iata, se vede infrinta cu “citeva sute de cupluri”. Bun, asta e stirea – dar pe marginea ei sunt citeva amanunte care merita citeva secunde de gindire.

Csokparty (Petrecerea sarutului) s-a desfasurat in piata din fata Parlamentului, scena violentelor confruntari de strada, din cursul manifestatiilor anti-guvernamentale in iarna. De atunci, piata a fost inchisa accesului publicului. Dar a fost deschisa acum pentru un ditai concert rock si pupaciuni. O miscare inteligenta, pentru deschiderea sezonului turistic: pupaciosii “exorcizeaza” fumigenele, turistii care trec pe la Parlament (ca nu pot sa nu treaca, e “obiectiv”) pot sa-si aduca aminte cu mai mare usurinta de recordul recent decit de agresiunile trecute.

M-am intrebat cine organizeaza atari pupo-partyuri. Am gasit un singur nume – culmea,un jurnalist si publicatia lui, BORS. . Si ma gindeam ce super PR poate fi un astfel de eveniment: un pic de muzica (de concert aproape ca nu s-a scris) si 10 secunde de sarutari (ma rog, minim 10…) care umplu paginile, site-urile si ecranele. Reclama, frate!

Se pare ca spiritul national a avut si el rolul lui. “Macar atita sa facem si noi pentru tara noastra”, a declarat un cuplu sarutator. Hmmm! Oare spiritul nostru ludico-national n-ar putea sa intre in hora, cu un “Pupat Piata Endependenti”? Noi, care suntem aici de 2000 de ani… Va dati seama ca daca, in campania pentru trecutul referendum, participantii la mitingurile pro si/sau contra s-ar fi impartit pe cupluri (sexul nu conteaza, nu?) si s-ar fi pupat 10 secunde, am fi stabilit un record de nu ne mai ajungea nimeni, mult timp?

PS Am fost tentata sa scriu si de Gay Fest si proportia aiuritoare de la Marsul Diversitatii: 700 de jandarmi/300 de participanti. 2,5 jandarmi pe cap de marsaluitor. Dar am vazut apoi ce frumos ziceau televiziunile de gayfest-ul de la Rio, cu cele trei milioane de participanti si mesajul autoritatilor de sustinere pentru miscarea gay – si m-am intrebat. De ce oare homosexualii lor sunt mai acceptabili (pentru noi) decit ai nostri?

Iata ca, prin forta intimplarii, intram in vara cu audiovizualul cu capul gol. Doua posturi-cheie ale sectorului – cel de presedinte-director general al TVR si cel de presedinte al CNA – sunt in prezent vacante. In plus, situatia politica face din aceste posturi moneda de schimb, mai mult ca niciodata.

Postul de PDG al TVR a ramas vacant prin demisia din 4 mai a lui Tudor Giurgiu. Ma mult, prin votul sau din 23 mai, parlamentul a respins raportul de activitate pe 2006 al televiziunii, publice, lucru care a antrenat demiterea intregului Consilul de Administratie. Nu cred ca exista moment bun pentru o astfel de intimplare, dar moment mai prost ca acesta se poate imagina cu greu. mai mult…

Concursul pentru ocuparea postului de redactor sef al redactiei Stiri din TVR, derulat vineri, nu a produs niciun cistigator. Juriul “nemilos” (cum titreaza EvZ) a avut de audiat sapte candidati, fiecare cu proiectul sau de management editorial, cu profilul sau psihologic (trasat de un specialist, in baza unui interviu-test de patru ore, am inteles) si cu abilitatile sale de prezentare si sustinere a proiectului.
Am fost membru in acest juriu (ca si in cel al concursului precedent, pentru ocuparea aceluiasi post, in vara anului trecut) si – fara a incalca confidentialitatea pe care o astfel de pozitie o presupune – incerc sa pun in ordine citeva remarci cu valoare, zic eu, de simptom.

Primul lucru care nedumereste este superficialitatea unor proiecte. In cazul de fata, parte dintre proiecte par a fi fost definitivate – daca nu scrise cu totul – in cele doua zile de prelungire a tremenului de inscriere. Nu stiu daca tine de spiritul de fronda, de aplomb sau de o incredere in sine nesmintita atitudinea de genul “mi s-a cerut un proiect managerial, dar eu va prezint altceva”. Cert este ca am intilnit-o nu numai o data si te face sa te intrebi ce disciplina editoriala poate institui un astfel de redactor sef.

Al doilea lucru de remarcat este cit de putin importanta este “viziunea” din “televiziune”. Accentul, in majoritatea proiectelor, cadea pe reporter, in timp ce operatorul, furnizorul de informatie video, era neglijat cu serenitate. In mesajul televizat, 80% din informatie este receptata vizual – ceea ce face din operator un comunicator, nu un tehnician. Structura actuala a TVR, care pune operatorii de la stiri in aceeasi directie cu soferii – nu recunoaste acest statut si majoritatea proiectelor propuse au perpetuat acest model. De aceea, perspectiva unei televiziuni axate pe vorbe, nu pe imagini, nu a reusit sa convinga.

O a treia remarca se leaga de potentialul managerial al redactorului sef. Acesta trebuie sa gestioneze nu numai informatia si mijloacele tehnice necesare obtinerii ei, ci si “resursele umane” ale redactiei. Oricine aspira la acest post trebuie sa aiba, macar initial, potentialul real de a conduce o echipa de peste 100 de persoane, de a se impune ca lider natural (nu numai ca apanaj a functiei), de a transmite o viziune si de a formaliza un set de proceduri. Aceasta competenta manageriala extinsa nu a fost foarte vizibila in rindul celor sapte candidati – chiar si acolo unde proiectele “pe hirtie” rezistau analizei.

O a patra si ultima (pentru moment) remarca este persistenta “razboiului” dintre angajatii mai vechi ai TVR si “importuri” (cei adusi din afara, de regula prin concurs). Frecusuri, reprosuri, reactii de respingere, rancune salariale – un intreg curcubeu de probleme de asimilare, chiar si dupa doi ani de “deschidere”. Este ingrijorator sa vezi ca “importurile” sunt vazute ca intruziuni agresive in supa primordiala a TVR, o contaminare cu “televiziune comerciala” a postuli pubic are are, nu-i asa, stilul si tabieturile sale. Chiar si acolo unde oamenii din afara au confrmat profesional si au produs valoare.

Daca ar fi sa fiu extrem de pesimista, as spune ca un deficit de capacitate manageriala interna(atentie, nu profesionala!) si o reactie negativa la tot ce insemana imbold exterior de schimbare sunt instrumentele cu care sunt chemati sa lucreze toti cei ce imagineaza reformarea televiziunii publice. Provocarea e mare, efortul e de durata si, cu siguranta, nu poate fi facut de o singura persoana – si va dura mai mult de un mandat. Ca sa aiba succes, reformarea televiziunii trebuie sa porneasca din interior – si care ar fi resortul unei atari porniri interne, care sa creeze “masa critica”, inca nu mi-e clar.

PS. Adevraul e ca singura cifra care merita, azi, sa apara la rubrica “O data pe zi”, este “4 luni, 3 saptamini si 2 zile”.

Este procentajul celor care nu s-au prezentat la vot. Mi-am pus in functiune capacitatile aritmetice pentru a o obtine, caci datele oficiale ne spun numai procentajul celor care au votat. Este procentajul celor despre care nu stim ce gindesc si pe care, faute de mieux, fiecare incearca sa si-i traga, ca pe spuza, pe turta lui.

Am aflat de la domnul Tariceanu ca slaba prezenta la vot “demonstreaza ca preocuparile romanilor sunt cu totul altele decat cele ale lui Traian Basescu.”. Ciudat, parca nu domnul Basescu i-a adus pe romani la urne, nu el a cerut sa fie reconfirmat – asa ca nu putem spune ca-l preocupa cestiunea.

Am aflat de la domnul Voiculescu ca presedintele reconfirmat “are dreptul sa vorbeasca doar in numele a 30% dintre romani” – si aici si-a facut dinsul calculele: 75% din 40% – cam pe-acolo. Chestiunea cu majoritatea care se supune minoritatii pare sa-i scape pe moment (vorbim, evident, de majoritatea “cu voce”).

Am aflat de la comentatorii de pe diverse forumuri si liste de discutie ca de votat au votat “prostii” – ceea ce, as zice eu, e de bine, ca asta inseamna ca inca exista o majoritate de “destepti” care si-a vazut de treaba.

Cred ca niciodata nu am asistat la o polarizare atit de puternica pe linia “ai votat/n-ai votat” – si pare a fi rezultatul transantului procent de 75% impotriva demiterii presedintelui. La asa scor, comentariile la subiect sunt un pic jenante.

Slaba participare la vot este un simptom care se manifesta egal in caz de buna guvernare (oamenilor fiindu-le indiferent cine vine la putere, ca oricum va gestiona bine trebile), si de proasta guvernare (cind iar nu conteaza, ca oricum “toti sunt niste hoti”). Pentru Romania de azi, absenta de la urne este poate, semnul cel mai ingrijorator. Democratia noastra se bazeaza covirsitor pe alegeri – acesta e modelul nostru, democratia electorala. Poporul este consultat democratic o data la patru ani, si ignorat la fel de democratic intre alegeri.

Majoritatea “tacuta” ne da semn ca facem (noi, ca societate) ceva gresit si ca suntem pe cale sa ruinam si putinul cistig democratic acumulat in acesti 17 ani – apetenta de consultare (electorala in cazul nostru).

Gasesc neavenite tentativele de a interpreta, intr-un sens sau altul, mesajul majoritatii. Cine nu voteaza, nu conteaza – se spune. De fapt, cine nu voteaza ne spune ca nimic nu conteaza.