Hay life
Am scris despre Armenia cu drag si simpatie, pentru ca asa merita. Si tot pentru ca asa merita, scriu acum cu amaraciune si furie. De la 1 martie, Armenia este in stare de urgenta, ca urmare a confruntarilor dintre civili si armata, soldate cu 8 morti, care au survenit alegerilor prezidentiale contestate in strada de circa 40,000 de oameni.
Starea de urgenta include si masuri de izolare informativa a tarii, pe durata a 20 de zile. In prezent accesul la servicii media precum Yahoo, YouTube si Radio Free Europe/Radio Liberty si alte zeci asemenea lor este blocat (adica interzis, ce mai!). Blocada mediatica impusa de guvernul de le Yerevan a fost condamnata de OSCE, de Eu, de RSF – dar mentinuta de autoritati.
Cu toate acestea, blocada asupra informatiei nu functioneaza complet. Potrivit unor relatari “din interior”, oameni din afara tarii transmit pe e-mail spicuiri de stiri si articole din presa straina. Armenii au gasit site-uri mirror de pe care pot accesa stirile care-i intereseaza si utilizeaza radiourile pe unde scurte pentru a receptiona Radio Liberty (echivalentul pentru spatiul ex-sovietic al Europei Libere de la noi). In plus, armenii isi folosesc camerele de la telefoanele mobile pentru a realiza fotografii sau filme si a le transmite in afara tarii.
Cred ca dupa ce lucrurile se vor linisti, am putea sa facem o analiza asupra eficientei blocadelor informatice in era tehnologiilor prietenoase si accesibile. Cind gindesti ca in anii ’60 in prezenta tehnologiilor de an 2000+, ceva este foarte, foarte in neregula.
L-am vazut! Mi s-a aratat! In seara aceasta, in apus, printr-o usoara picla, dar intreg in toata maretia lui. Il stiam acolo – dar tot mi-a taiat rasuflarea, asa cum o face de fiecare data cind binevoieste sa se arate privirilor noastre. Pe Cascada, o colina transformata in promenada cum galerie de arta moderna, misunau oamenii ca furnicile, veniti sa vada nazurosul munte.
Araratul este un soi de coloana vertebrala, unul dintre simbolurile fundamentale ale culturii armenesti – si faptul ca el se gaseste acum pe teritoriul Turciei sporeste nostalgia, amarciunea, dorul… greu de gasit un cuvint care sa descrie sentimentul. Totul este Ararat – de la cognac la hoteluri si ziare. (Da, si publicatia comunitatii armenesti din Romania tot Ararat se numeste). Se fac filme si se cinta cintece despre el.
Masivul este format din doua virfuri – unul conic, altul in forma de dom (cel mai masiv si mai capricios, mai scump vederii). Intre cele doua virfuri, o vale rotunjita – si aveti deja simbolul, semnul care marcheaza grafic Araratul – de unde si grafia din titlu. Pe acest simbol “in doua colturi” s-a jucat creativ Armenian Navy Band, in clipul lor la cintecul omonim.
Mai stiu despre el (si daca gresesc, va rog sa ma corectati) ca este cel mai mare masiv muntos care nu genereaza nici un curs de apa. Geologii spun ca roca este atit de poroasa incit muntele functioneaza ca un burete. Mie imi place sa cred ca de la Potop incoace, Araratul nu mai vrea sa auda de apa si face si el ce poate pentru a impiedica un nou diluviu.
Un ultim lucru pentru acum: Araratul imi dovedeste mie cit de dependenti suntem de tiparele noastre mentale. Stiu ca este un munte “mare” si mi-l imaginez “mare” – dar mereu ma surprinde (asa cum am sus, pina la taierea suflarii) cind il vad. Caci el se arata inca si mai mare decit credeam eu. Asta pentru ca muntii nostri “mari” sunt pe la jumatatea Araratului (care are vreo 5100 de metri) si asta este referinta mentala pe care o folosim in imaginatie. Tot astfel, am avut “probleme de acomodare” la Sarajevo, caci mi se parea bizar sa vad minarete si munti laolalta (caci, nu-i asa?, minaretele “cresc” numai la mare…:))
Va las acum singuri cu muntele – cit am apucat sa prind din el. Mai insist 
Nu stiu daca minastirea Khor Virap este oficial considerata a fi leaganul crestinismului armenesc, dar mie asa imi pare a fi. Aici l-a osindit regele armean Tiridate al III-lea pe prietenul sau Grigorie (Krikor) la chinuri si silnicie intr-un put adinc, pentru credinta sa crestina. Paisprezece ani statu Grigorie in adincimea putului, miluit cu hrana si apa de satenii dimprejur. Cind regele cazu bolnav, doar rugaciunile prietenului sau au avut puterea de a-l vindeca. Ca multumire pentru vindecarea miraculoasa, regele se converti, cu intreaga familie si cu popor cu tot, la crestinism si il numi pe Grigorie, zis de atunci Iluminatorul, primul cap al bisericii armenesti (katolikos). Se intimplau acestea la anul 301 dupa Hristos. Pe locul caznelor lui Grigorie se inalta o minastire, care mai dainuie si azi, la poalele Araratului.
Mai aproape de Ararat de atit nu poti ajunge. De la minastire la frontiera turca mai e doar un kilometru.
Spuneam ca am vazut in Khor Virap leaganul crestinismului armenesc. Nu numai legenda locului imi inspira asta, ci si obiceiurile locului. La minastire, in duminica in care am fost eu, veneau oameni cu pasari – cu cocosi. Cocosii urmau a fi sacrificati ceva mai tirziu, la poalele minastirii. “Jertfa de singe” este un obicei precrestin. La anul 300, crestinismul era o religie extrem de tinara, iar datinile precrestine – inca la locul lor si in putere. Cind “legea cea noua” a fost impusa de catre rege, preotii nu au avut decit a incerca sa “acomodeze” credintele cele vechi cu cele noi.
Credinta cea noua a adus legenda biblica alui Noe, care a poposit, cu arca lui cu tot, pe virful Araratului, acoperit la vremea aceea de ape. De acolo a dat drumul unui porumbel, care s-a intors cu o ramurica verde in cioc – semn ca potopul s-a sfirsit si ca omenirii i s-a dat “reboot”. Zborul porumbelului a fost vazut ca o reinnoire a legamintului dintre om si Dumnezeu. O astfel de frumoasa si vizuala legenda nu putea ramine doar pe hirtie. Asa ca daca vrei sa-ti reinnoiesti si tu legamintul cu Dumnezeu, poti relua ritual gestul lui Noe – si poti da drumul catre cer porumbelului tau (“inchiriat” de la poalele minsatirii de niste baieti cu spirit intreprinzator si cu porumbei calatori), asa cum fac acesti tineri.
Cu rituri vechi si noi, cu legende si credinta vie, locul are “sufletul” lui si lumina lui care vine de sus.
Am, din copilarie (petrecuta undeva pe linga Piata Unirii, cind mai era o piata in toata puterea cuvintului), amintiri cu caise mari cit pumnul, dulci si extrem de zemoase. In timp am pierdut aceste caise – de am crezut ca sunt rodul fanteziei mele, ca nu erau ele mari, ci mina mea de copil era cita era, ca poate nu erau nici atit de dulci, nici atit de zemoase (desi bluzele patate pe piept le tin minte foarte bine).
Le-am descoperit aici – caisele copilariei mele, doar ca inca mai parfumate, cu o vaga aroma de marasquino. Armenii le iubesc si se mindresc cu ele – ca de altfel, cu multe alte lucruri pe care ei considera ca le fac mai bine decit altii.
In materie de caise, eu zic ca au dreptate. Atit de neaos este caisul ca primul sau nume istoric, cel latinesc este prunus armenicus. Evident, istoria s-a amestecat si in caisele mele si conflictul armeano-turc (viu, la nivelul vietii de zi cu zi, si azi) a incercat sa alunge “armenicus” din numele fructei paradisiace. Nu stiu care mai e scorul, stiu doar ca eu as putea deveni cu usurinta caiso-dependenta. Am aflat ca e mai bine sa-ti cumperi fructele de la vinzatorii stradali, oricit de bizar(i) ar parea. Ca daca mergi in magazinele de tip “market” (mini- sau super-) pretul este dublu si calitatea este normala – dar nu excelenta. Nici piata mare nu este o solutie – pentru ca e si aceea un obiectiv turistic. Eu sunt, se pare, atit de vizibil ne-armeanca, incit si in piata caisele costa, pentru mine, dublu.
Dar, sincer, nu prea are importanta. Mi-am patat deja doua bluze cu amintiri din copilarie cu aroma de marasquino – si asta, cum zice reclama, e nepretuit.
PS. Promit solemn poze. Drept e ca din sala de clasa in care mi-am facut veacul pina acum, prea multe imagini n-am avut a trimite. Sala are ‘vedere spre Ararat’, dar n-am prins nicio poza ‘blog quality”. Persist.
.
Va salut din Yerevan, unde ingerul meu pazitor, dromomaniac cum este, m-a purtat din nou. Ma aflu, de data asta, la Universitate, unde predau la o scoala de vara pentru cadrele didactice din facultatile de jurnalism din regiune. Timp de doua saptamini voi blogui de aici, asa ca am infiintat o categorie ad-hoc. Numele local al Armeniei este Hayastan – de unde si numele categoriei.
Am gasit Yerevanul asa cum l-am lasat in aprilie, cind am venit ultima oara aici. Se construieste in continuare intr-un ritm nebun, se construieste inalt, desi locul e traditional “plat” – maxim 4 etaje. Dar cum nu exista metropola fara zgirie nori…
Am nimerit duminica in plina sarbatoare. Obiceiul locului – precrestin, dupa cite mi s-a spus – cere ca in fiecare 15 ulie sa uzi pe cine iti iese in cale. Este o sarbatoare nationala a stropirii si strazile aratau corespunzator: cu balti si dire de apa. Din cind in cind, linistea patriarhala a dupa-amiezii era intrerupta de catre un strigat ascutit de domnisoara (un amestec de groaza si placere), marcind o noua savirsire a stravechiului rit. Oameni uzi la piele, tricouri lipite de trup, plete din care picura apa, cetateni onorabili care lasau in urma lor, pe caldarim, urme ude de talpi, vinzatori care tineau, linga taraba sau chioscul cu tigari, fistic si seminte, galetuse de plastic pline cu apa, ca sa poata face “onorurile casei” – toate acestea spuneau privitorului ca ritul este viu, practicat intens si cu placere. Cum eu am legaturi foarte sus , pe mine m-a udat direct din cer, o ploaie marunta si nu tocmai calda, ceea ce va doresc si voua . Poate ca ploaia de duminica (luni si marti, iata) este chiar rezultatul indeplinirii riguroase a ritului.
N-am vazut inca Araratul, dar tot mai sper, ca nici ploaia asta n-o tine cit haul.
