Cândva, de mult, când am văzut adolescentele isterizate de prezenţa lui Michael Jackson, m-am întrebat (cu o arecare invidie, poate) pentru cine aş putea face eu atari lucruri? Pot să răspund acum, păstrând toate proporţiile: pentru Leonard Cohen.

Am fost sâmbăta trecută la concertul său de la Amsterdam – şi recunosc că a traversa Europa ca să vezi un artist pe scenă e un soi grav de nebunie. Dar ce mi-a fost dat să văd a răsplătit din plin şi momentul de nebunie în care am decis să merg, şi truda de a ajunge.

La cei 74 de ani pe care îi va implini în curând, Leonard Cohen a dus impecabil, fără greş şi fără ezitare un concert de peste trei ore – cu patru bis-uri.

De o eleganţă auto-ironică, îmbrăcat într-un costum negru cu dungi subţiri, aproape invizibile, cu o pălărie cu boruri largi, Cohen nu încearcă să treacă drept ceea ce nu este. Ne arată însă, cu sinceritate dezarmantă, fragilitatea unei vârste pentru alţii handicapante (“I ache in places where I used to play”), amărăciunea unei vieţi trăite în depresie, seninătatea pe care trecerea vieţii o lasă celor mai buni dintre noi, înţelepciunea amăruie a celui care vrea dar nu mai poate să ia totul în piept, ca pe vremuri. Simt ca sunt nedreaptă punând accentul pe vârsta lui, şi nu pe prestaţia lui artistică – dar am motivele mele. Am avut sentimentul clar că toate versurile sale sunt repuse într-un alt context de trecerea timpului şi ceea ce spunea ceva în anii ’70 sau ’80, spune azi cu totul altceva. Şi Leonard Cohen te face să înţelegi asta cu un soi de accent de personalitate – nu ştiu cum să-i spun altfel, că nu cântă mai tare, nu face cu ochiul, nu gesticulează … doar te face să simţi că e altceva în vobele lui. “You’ll be hearing from me long after I’m gone” (Tower of Song) sună azi mult mai actual, oarecum trist, oarecum iminent.

Nu aş spune prea multe despre vocea lui (“I was born with the gift of a golden voice” – urale din public). Este aceea pe care o ştim, care îţi dă fiori pe şira spinării şi când spune doar “bună seara”. Niciun artificiu de studiou, nici o măiestrie de sonorizare nu o ajută şi nu o alterează. Vocea aceea este – şi gata.

O trupă de acompaniament la fel de impecabilă ca şi artistul însuşi. Oamenii aceia (de vârste diferite) cântă cu dragoste şi un soi vizibil de respect. Cele trei doamne din grupul vocal dau clasă multora dintre solistele fără har ce fac valuri pe la noi. Shannon e o zeiţă, ea nu cântă, din ea se revarsă muzică.

Două vorbe despre public, remarcabil prin el însuşi. Peste zece mii de oameni, dintre care mulţi pe la 60 de ani şi peste. Zece mii de oameni care nu se îmbulzesc, ci parcă se protejează unii pe alţii. Care ştiu pe dinafară cântecele şi cuvintele, dar nu cântă decât în şoaptă, pentru ei – căci a cânta “peste” Cohen e greu şi nu se face şi ar fi păcat. Un public care răspunde previzibil la acele semnale discrete ale lui Cohen. Râsete şi aplauze la “I’m your man”, urale la “I tried to leave you” (începutul celui de-al patrulea bis) şi un “delir discret” la “A man still working for your smile” (Cohen, cu pălăria la piept, face o plecăciune). Şi era înduioşător să vezi în oamenii aceştia urmele trecutului lor hippie, încă uşor de ghicit. După forma bărbilor şi pletelor (mai, rare, mai sure, mai lipsă), a eşarfelor, a sandalelor, a bijuteriilor cu aer de flower power purtate de doamne. Acele doamne care încă mai aclamă
la “If you want a doctor, I’ll examine every inch of you”…

În concluzie, bătrânul domn Cohen “still has it”. ( Paranteză explicativă, să nu fiu iar acuzată că folosesc prea multe expresii englezeşti, ca să mă dau mare. Se spune că “New Orleans has it”. Întrebat de o reporteriţă ce este acest “it”, Louis Armstrong a răspuns: “Baby, if you have to ask, you’ll never know…”).

Pe drumul de întoarcere (trecusem de Caransebeş), aflu că s-a confirmat concertul Cohen la Bucureşti. A-l vedea o dată a fost o minune. A-l vedea şi a doua oară va fi un privilegiu.