În septembrie 2009, Bobby Păunescu declara, într-un interviu acordat României Libere:

Nu demult, Patrick, un astrolog din Los Angeles, prieten cu Anastasia Soare, faimoasa “regina a sprancenelor” de la Hollywood, mi-a prezis ca o sa imi pierd complet interesul fata de ceea ce fac si ca o sa ma duc intr-o cu totul alta directie. Eu cred foarte mult in astrologie. (…) Practic, de aproape doi ani, ponderea afacerilor in activitatea mea curenta a inceput sa scada, iar pana la finele anului va ajunge la zero. Vor mai ramane numai proiectele legate de film. Si sunt multe, inclusiv la nivel international. Ma voi concentra pe Mandragora (casa de productie pe care o detine – n.r.), care in curand va avea un birou la Paris.

Ieri, a fost anunţată preluarea de către Bobby Păunescu a titlurilor Evenimentul Zilei şi Capital. Acelaşi domn Păunescu declara (citez paginademedia):

“Mi se pare o oportunitate, în condiţiile pieţei. România este mult sub nivelul cheltuielilor de publicitate pe cap de locuitor, comparativ cu ţările din jur. Piaţa are potenţial.”

Eu am două întrebări (mai mult retorice):
1. Ce s-a schimbat în România şi în piaţa ei de media din septembrie 2009 pînă în februarie 2010 de a devenit plină de oportunităţi şi potenţial?
2. După această achiziţie, Bobby Păunescu se califică să devină “mogul”?

Comisia Europeană a dat publicităţii cheltuielile făcute de comisarii europeni în delegaţii, în 2009: 4 milioane de euro. Informaţiile au fost furnizate programului olandez RTL News ca răspuns la o solicitare făcută în baza regulamentului 1049/2001 (echivalentul legislaţiiei privind liberului acces la informaţii).
Trei luni i-au trebuit Comisiei să furnizeze informaţiile, care sunt defalcate pe “cheltuieli de călătorie” (în interiorul şi în afara Uniunii Europene) şi “cheltuieli de reprezentare”. Comisia nu a furnizat şi deconturile pentru aceste chetuieli, deci nu ştim pe ce anume s-au dus banii “de reprezentare” – ceva mai mult mult de 355.000 de euro.
Cel mai “cheltuitor” a fost preşedintele Barroso, cu 730.000 euro. Cel mai modest a fost lituanianul Algirdas Šemeta, comisar pentru programarea financiara si buget, cu doar 14.553 euro. Semeta a ocupat postul doar câteva luni. Leonard Orban a cheltuit una dintre cele mai mici sume: 49.695 euro.
Tabelul integral, asa cum a fost prezentat de postul olandez, se găseste aici.

Aici, un dcument care prezintă salariile şi indemnizaţiile comisarilor europeni.

Dincolo de valoarea de informaţie, aceste documente au, în opinia mea, şi valoare de “bună practică”. La noi, autorităţile încă se mai supără când le ceri informaţii…

Comisia juridică a Senatului a respins, în şedinţa de azi, amendamentul care prevedea obligativitatea depunerii de declaraţii de interese de către jurnalişti. Amendamentul, iniţiat de senatorul Iulian Urban, venea în completarea legii privind funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. Potrivit acestui amendament, jurnaliştii ar fi trebuit să depună la ANI declaraţii de interese, pe care ANI avea a le face publice, dar fără a avea dreptul de a le controla sau de a sancţiona pe cineva pentru ceva.
Argumentele noastre (CJI, MMA, COM – Convenţia Organizaţiilor de Media) împotriva acestei iniţiative vizau, în primul rând, faptul că o atare prevedere nu ar fi fost operaţională. Întâi de toate, nu există o definiţie legală a “jurnalistului”, ceea ce ar fi lăsat legea fără subiect. În plus, ANI se ocupă de funcţionari şi demnitari publici – ceea ce jurnaliştii nu sunt. Mai mult, dacă ANI nu avea dreptul să controleze şi să sancţioneze, declaraţiile ar fi fost inutile.
Prevederi privind declaraţiile de interese ale jurnaliştilor există şi în Codul Deontologic Unic, dezvoltat de COM, (ca obligaţie), cît şi în cel al Clubului Român de Presă (ca recomandare). Ele sunt de dată prea recentă pentru a fi produs efecte vizibile – şi Comisia juridică a reţinut acest fapt, decizând să dea timp instrumentelor de auto-reglementare să îşi facă efectul.
Trecerea în lege a unor prevederi care ţin de auto-reglementare mi s-a părut periculoasă ca proces, fiind calea sigură de strivire a oricărei iniţiative în auto-reglementare. Şi am spus lucrul acesta (ca şi cele de mai sus) în faţa Comisiei.
În plus, declaraţia de interese a jurnalistului a apărut ca instrument de comunicare în interiorul redacţiei, între jurnalist şi editorul său, pentru evitarea conflictului de interese care ar afecta credibilitatea produsului jurnalistic. Trecerea lui în zona “legală” ar muta accentul pe presupusa corupţie a jurnalistului (care nu deţine o funcţie publică).
Tema conflictului de interese şi a transparenţei în presă rămîne, însă, importantă. Cîteva instrumente pe care Parlamentul le-ar putea adopta cu grăbire sunt obligarea companiilor de presă la a-şi face publice bilanţurile contabile şi conturile de pierdere şi profit şi a creşte transparenţa contractelor cu bani publici care implică companii de media. Căci jocurile mari acolo şi aşa se fac, nu de către reporterii de teren.

Azi l-am văzut din nou, cu reînnoită încîntare, pe Mario Garcia, “tăticul” designului de ziar din lumea aceasta. Îl urmaresc de cîţiva ani buni, conferenţiind (strălucitor, strălucitor…) pe la diverse evenimente de presă. În 2005 ne spunea “prima pagină trebuie să arate ca un ecran de televizor” – o poză mare, care să-ţi fure ochii, cea mai frumoasă poză a zilei, chiar dacă nu are legătură cu cel mai tare subiect al zilei. În 2008 ne spunea “Prima pagină a unui ziar trebuie să arate ca un site de web, cu bare care să te ajute să navighezi prin el”. Azi ne-a spus “Ziarul trebuie să facă ce fac Facebook şi Twitter” . Şi ne-a reamintit că “we are in the news business, not in the newspaper business” şi ca ceea ce vindem (cei care vând, fericiţii de ei!), ceea ce cauta “utilizatorul” (“vedeţi, nici măcar nu-i mai spun cititor“) este informaţia – şi asta trebuie să primească, pe platformele tehnologice pe care deja le foloseşte. Omul acesta este ca un balon de aer din viitor. “There is a tablet in your future”, ne-a mai spus “and it’s not aspirin”, îndemnîndu-ne să gândim deja produsul jurnalistic în termeni de iPad (sau similar).

În timpul acesta, la Realitatea TV, văd o ştire cu titlul “Calvarul ţăranilor”, despre “ţăranii care sunt nevoiţi să lucreze pe PC chiar dacă nu ştiu”. Ilustraţia muzicală – element de compoziţie în regia ştirii – ironică, aproape caragialescă. În esenţă, ştirea se referea la faptul că nu ştiu ce cereri de subvenţii agricole se depun online – şi se vedea, din imagini, ca ţăranii aceia beneficiază de cineva care îi îndrumă. Evident, ţăranii – ţărani fiind ei – nu aveau cum să ştie să mînuiască un calculator şi nici nu aveau de ce şi cum să înveţe – ne spunea, superior, “ştirea”.

Deci, despre ce vorbim?