M-aş îndepărta de miezul fierbinte al legii Ghişe-Funar pentru a pune în cuvinte câteva nedumeriri procedurale care, iertată-mi fie speciozitatea, mi se par chiar mai importante.
Prima nedumerire
Avem informaţii că dl. Ghişe ar fi votat împotriva propriei legi în Camera Deputaţilor. Dreptul domniei sale să se răzgândească. Doar că:
Ioan Ghişe a declarat initial ca este vorba despre o eroare a aparatului tehnic, apoi a spus ca este o confuzie privind numarul proiectului supus votului, fara sa precizeze daca aceasta a fost facuta de aparatul tehnic sau de el.
Bun, deci eu, membru al Parlamentului, văd că aparatul tehnic a făcut o greşeală şi nu iau poziţie publică, nu mă revolt, nu fac un minim demers să corectez lucrurile. Dar dacă “aparatul tehnic” face astfel de greşeli şi cu alte legi? Dacă dă rateuri pe care nimeni nu le observă (sau nu le semnalează public) şi care afectează rezultatul votului admis/respins? (Nu spun că este aşa, construiesc o ipoteză de lucru). În acest caz, dacă întregul proces de votare pluteşte în aleatoriu şi legislaţia românească este suma erorilor de funcţionare ale aparatului tehnic, la diverse momente?
A doua nedumerire
Proiectul de lege primeşte aviz negativ în Comisia pentru drepturile omului a Senatului – 10 membri. Cu toate acestea, legea trece cu unanimitate de voturi în plenul Senatului. “Cum mama naibii?”, întreabă şi Moromete, într-un comentariu. Adică cei 10 membri ai Comisiei şi-au schimbat opinia? Ce li s-a părut a fi inacceptabil în comisie a devenit brusc ok?
A treia nedumerire
Legea a primit vot negativ in Camera Deputaţilor. A existat, deci, o majoritate care a considerat că această lege nu e acceptabilă. Majoritate formată din reprezentanţi ai unor partide politice. Alţi reprezentanţi ai aceloraşi partide politice au votat cu seninătate “pentru”. Ceea ce ne spune nouă că partidele nu suferă de comunicare internă – sau poate că democraţia internă de partid permite fiecăruia să voteze “după cum îi dictează conştiinţa”. Dar hai să-l ascutăm un pic pe Emil Boc, care a anunţat că deputaţii PDL vor ataca la Curtea Constituţională legea Ghişe-Funar.
El a recunoscut că propunerea legislativă a lui Funar şi Ghişe a fost adoptată de Senat şi cu ajutorul PDL, susţinând că fusese o zi “în care s-au votat foarte multe legi”, iar senatorii democrat-liberali nu au acordat “atenţia necesară” actului normativ în cauză.
Aha, deci când e oboseală mare, oamenii îşi pierd concentrarea şi votează la plesneală? Iar ajunge legislatia românească rodul unor slăbiciuni omeneşti de moment?
Cam ăste întrebări mă bântuie pe mine, întrebări care vizează soliditatea, maturitatea, funcţionarea predictibilă şi repetabilă a instituţiilor democratice. Oamenii din aceste instituţii pot fi oricât de creativi sau inepţi vor – este dreptul lor constituţional. Mă aşteptam însă ca, după aproape 19 ani, instituţiile să aibă capacitatea de a opri/elimina/anula aberaţiile individuale şi de a livra produse socialemente acceptabile. Greşeala mea!
După ce am discutat în privat şi în contradictoriu vreo câteva zile pe marginea iniţiativei Ghişe-Funar, am decis cu Iulian să ieşim să discutăm în public. De unde şi “leapşa”.
Dilema lui Comănescu este cum protejăm publicul de ştirile morbide, iar eu cred că formularea suporta îmbunătăţiri.
Aici, nişte idei principale:
- foma şi conţinutul unui produs editorial este apanajul autorului (individual sau colectiv) al acelui produs; legea nu poate impune astfel de decizii decât dacă îşi asumă condiţia de cenzură.;
- legea stabileşte ce este interzis şi, pe cale de consecinţă, ce este permis, nu ce este moral/moral, sanatos/nesănătos, bine/rău de bun gust/kitsch.
- legea nu poate proteja un adult în deplinătatea facultăţilor sale mintale de preferinţele sale, atâta timp cât ele se menţin în limitele legalităţii;
- “protejarea publicului” general este un concept relativ nou, de sorginte franceză (dacă nu mă înşel). Până acum, protecţia se îndrepta spre categoriile vulnerabile (minorii).
- liberatea de exprimare acoperă şi formele care şochează şi care sunt mai puţin bine primite de public (zice Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Astea fiind zise:
- da, există un grad sporit de violenţă gratuită în ştirile de televiziune din România;
- nu “ştirile de la ora 17″ sunt problema (acela fiind un format asumat şi de post, şi de public), ci extinderea aceluit tip de conţinut în toate jurnalele de ştiri;
- sancţionarea unui astfel de model de ştiri poate veni de la breaslă (pe criterii profesionale, dar cu efecte doar declarative), sau de la consumator (când saturaţia va împinge cifrele de audienţă atât de jos încât să nu mai renteze să pui în undă un astfel de jurnal);
- dacă există telespectatori nemulţumiţi de astfel de ştiri, ei ar trebui să se adreseze posturilor cu pricina, în primul rând. Discuţiile pe forumuri/bloguri şi plângerile la parlamentari sunt doar elemente de “puls” şi nu constituie în nicio împrejurare temei suficient pentru legiferare. Nemulţumirea este un factor motivant mai tare decât satisfacţia. Pentru orice “nemulţumit vocal” există 10 clienţi satisfăcuţi care tac.
De aceea, eu cred că ne găsim în faţa unei soluţii absurde la o problemă inexistentă. Sper ca şi preşedintele să înţeleaga asta şii să nu promulge legea.
Ce am obţinut este o discuţie sterilă despre ceea ce ştiam – că e violenţă multă şi (zic eu, dar asta e opinia mea) nejustificată la TV. Şi am vorbit mult despre nişte distinşi membri ai Parlamentului despre care nu discutasem deloc (dl. Ghişe) sau nu mai discutasem de mult (dl. Funar).
Scor 1-0 pentru ei.
Mai multe, pentru cei cu nervii tari şi timp mai mult, mai jos: mai mult…
Ştirea a dat-o Iulian Comanescu aşa:
Zice el ca e incredibil, zic si eu ca n-aş fi crezut: Camera Deputaţilor a zis nu, Guvernul a zis nu, CNA a zis nu, Comisia pentru drepturile omului a zis nu… Senatul a zis da – vrându-ne binele cu tot dinadinsul.
Pe mine atâta stupizenie mă dezarmează. În România (Uniunea Europeană, ma înţelegeţi) din 2008, nişte legiuitori propun drept “expunere de motive” patru pagini dintr-o carte despre Războiul din Coreea şi tortura aplicată prizonierilor de război – şi colegii lor dau din cap că da, e relevant şi e bine aşa.
Scenariul viitor îl ştiţi: iar o să cerem preşedintelui să nu promulge legea, cel mai probabil el nu o va promulga şi iar va ieşi Traian Băsescu apărătorul libertăţii presei (chiar dacă o mai ceartă uneori, o mai trage de moguli şi o face proastă, ca mai deunăzi la Bruxelles). Un tată aspru, dar iubitor… Brrr!
Vi l-aţi imagina pe Gheorghe Funar agent pro-băsescian sub acoperire? Pe bune, ar trebui să dăm o lege ca la peste 30 de grade Celsius să nu se mai dea legi.
De curiozitate, întreb: ştirea depsre adoptarea acestei legi o fi pozitivă sau negativă?
