În conferinţa de presă de azi, dl. Ghişe ne spune:
“Situaţia periculoasa în care sunt jurnaliştii în raport cu patronii de presă poate duce la deprofesionalizarea acestora, făcându-i nişte manipulatori de interese patronale necunoscute populaţiei.”
El a adăugat ca doreşte “reglementarea conceptului de jurnalism, precum şi diminuarea abuzului autorităţilor sau patronilor de mijloace de informare în masa”.
(Sublinierile îmi aparţin).
Booon!… Ia să vedem cine spune proiectul domniei sale că trebuie să facă parte din instituţia Ombudsmanului de presă, ăl de ne apară de greşalele noastre? Spune aşa : un reprezentant al patronatelor din presa scrisă, un reprezentant al patronatelor de radio, un reprezentant al patronatelor de televiziune, un profesor universitar şi un reprezentant al societăţii civile.
E ca în jocurile alea cu “între aceste doua desene exista cinci deosebiri”… sau ca în episoadele din Criminal Minds, cu personalităţi multiple…
De mult nu am mai văzut unanimitate de păreri într-un grup mai mare de trei persoane – dar ieri mi-a fost dat să văd politicieni, oameni de media şi ONG-işti susţinând, timp de trei ore, aceeaşi idee: nu amestecaţi presa şi siguranţa naţională.
Am participat (şi moderat – cu greu!) o dezbatere pe marginea Strategiei Naţionale de Apărare – mai precis, a paragrafului care menţionează campaniile de presă printre vulnerabilităţi. Adică acesta:
fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje economice sau în relţia cu instituţii ale statului.
Consilierul prezidenţial Iulian Fota ne-a prezentat strategia şi a încercat să ne lamurească ce caută referirea la campaniile de presă acolo. I s-au cerut, în mod repetat, materialele documentare, analizele de siguranţă naţională care au stat la baza acestei decizii – sau măcar exemple de astfel de campanii. Într-un final, am aflat că: mai mult…
Din document rezulta ca, la forma anterioara a normelor, se adauga acest paragraf:
Art. 151 – (1) Anunţurile de intenţie, de participare şi de atribuire a contractului de publicitate media conţin aceleaşi elemente ca şi anunţurile aferente contractelor de servicii cuprinse în anexa nr. 3 la ordonanţa de urgenţă, şi în anexa nr. 1 la prezenta hotărâre.
(2) Anunţurile mai sus menţionate vor fi publicate în SEAP, la adresa de internet www.publicitatepublică.ro, pe pagina de internet proprie a autorităţii contractante, dacă există, şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), în situaţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă.
(3) Invitaţiile de participare la procedura de cerere de ofertă vor fi publicate în SEAP, la adresa de internet www.publicitatepublică.ro, pe pagina de internet proprie, acolo unde există.
Anexa 1 la “prezenta hotarire” nu exista, dar daca ne uitam la Anexa 3 a Ordonantei, gasim ce scrie mai jos. Adica NICIO MENTIUNE a criteriilor tehnice care existau anterior in ordinul ANRMAP, abrogat in august 2010 (tiraj, pret pe cm patrat/1000 de cititori). Criteriile de atribuire sunt cele clasice: pretul cel mai scazut sau oferta tehnico-economica cea mai avantajoasa…. Fara alte detalii.
In august, Ordonanta insasi a fost modificata, scotind din definitia “publicitatii media” conceperea si productia de publicitate, restringind inca si mai mult aria de transparenta careia trebuie sa i se supuna autoritatile publice. Deci, liber baieti la publicitate cui vreti!
INFORMATII CARE TREBUIE INCLUSE IN ANUNTURILE PENTRU ACHIZITIILE PUBLICE mai mult…
Douăzeci şi două de secunde de ştiri despre administraţia locală pentru fiecare jumătate de oră de program de ştiri – acesta este raportul în emisiunile televiziunilor din Los Angeles, potrivit unui raport recent, comentat de LA Times.
Studiul, realizat de USC Norman Lear Center, arata că, într-un program de ştiri de jumătate de oră, 8 minute merg spre publicitate, iar alte 7 minute şi jumătate redau ştiri care se petrec în fara zonei Californiei de Sud. Sportul, vremea şi teaser-ele totalizează, şi ele, aporape şase minute. În minutele rămase se difuzează ştiri locale, dar numai o pondere foarte mică este alocată administraţiei locale.
Răspunsul FCC (Federal Communications Commission, autoritate de reglementare în comunicaţii a SUA) s-a declarat alarmată de rezultate, subliniind că, în baza dreptului de utilizare a spectrului de frecvenţe, radiodifuzorii ar trebui să difuzeze programe care să răspundă nevoilor şi problemelor comunităţii.
Eu de mult mă gândesc la cum ar arăta un astfel de studiu pe audiovizualul românesc, cât “localism” mai avem acum, în preajma digitalizării.
PS Mulţam, Geo Scripcariu.
Se află, de azi, pe site-ul Ministerului Sănătăţii, un proiect de Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.
Acesta spune aşa:
“(3^1) Verificarea prezentei asiguraţilor aflaţi în incapacitate temporară de muncă la adresa de domiciliu sau la reşedinţa indicata, se poate efectua de către plătitorii de indemnizaţii însotiti de un reprezentant al politiei, cu respectarea programului individual de recuperare recomandat de către medicul specialist.”
Adică, vor veni domnul poliţist şi reprezentantul angajatorului să vada dacă zac la pat? Cu ce drept constituţional vor intra ei în casa mea? Cu mandat de la cine?
Da, mă rog, pot să le dau drumul – dacă vreau. Dar, în baza pârdalnicei de Constituţii, nu mă poate obliga nimeni să fac asta. Acelaşi proiect de OUG mai spune, însă:
„ (3^2) Pentru persoanele aflate în incapacitate temporară de muncă, care refuză verificarea prezenţei în condiţiile alin. (3^1), plata indemnizaţiilor încetează de la data la care s-a constatat acest fapt, în condiţiile prevăzute în normele metodologice de aplicare.”
Adică, ori apar la apel, în prag, ori nu mai beneficiez de un drept stabilit prin lege… Prezumţia mea de nevinovăţie unde este?
Înţeleg prea bine raţiunile Ministerului când încearcă să stavăilească avalanşa de concedii medicale pe care le suspectează ca fiind “în falş” – şi pe mine mă interesează daca banii publici se duc la cine are cu adevărat nevoie de ei. Dar cred că măsura “verificării prezenţei la domiciliu” merge dincolo de limitele democratice. Cauza concediilor medicale falsificate se află în cabinetele doctorilor care le dau – zic eu. Or fi ei, oare, pedepsiţi într-un fel daca eu nu stau acasă?
Presupun că se va inventa şi postul de poliţist de intimitate, de poliţist de la capul patului – cel însărcinat să îi însoţească pe reprezentanţii angajatorilor să verifice bolnavii. Oare aştia nu or costa bani? Publici, evident.
Proiectul este pus în dezbatere publică, după cum spuneam. Vă invit să vă trimiteţi comentariile şi acolo. Nu că nu mi-aş dori să aud ce credeţi despre acest subiect. Dar transparenţa decizională, cea care obligă autorităţile la consultare publică, nu e decât un joc de mimă dacă cei consultaţi nu reacţionează.
Ca să citez din clasici, consideraţi-vă consultaţi!
În septembrie 2009, Bobby Păunescu declara, într-un interviu acordat României Libere:
Nu demult, Patrick, un astrolog din Los Angeles, prieten cu Anastasia Soare, faimoasa “regina a sprancenelor” de la Hollywood, mi-a prezis ca o sa imi pierd complet interesul fata de ceea ce fac si ca o sa ma duc intr-o cu totul alta directie. Eu cred foarte mult in astrologie. (…) Practic, de aproape doi ani, ponderea afacerilor in activitatea mea curenta a inceput sa scada, iar pana la finele anului va ajunge la zero. Vor mai ramane numai proiectele legate de film. Si sunt multe, inclusiv la nivel international. Ma voi concentra pe Mandragora (casa de productie pe care o detine – n.r.), care in curand va avea un birou la Paris.
Ieri, a fost anunţată preluarea de către Bobby Păunescu a titlurilor Evenimentul Zilei şi Capital. Acelaşi domn Păunescu declara (citez paginademedia):
“Mi se pare o oportunitate, în condiţiile pieţei. România este mult sub nivelul cheltuielilor de publicitate pe cap de locuitor, comparativ cu ţările din jur. Piaţa are potenţial.”
Eu am două întrebări (mai mult retorice):
1. Ce s-a schimbat în România şi în piaţa ei de media din septembrie 2009 pînă în februarie 2010 de a devenit plină de oportunităţi şi potenţial?
2. După această achiziţie, Bobby Păunescu se califică să devină “mogul”?
Comisia Europeană a dat publicităţii cheltuielile făcute de comisarii europeni în delegaţii, în 2009: 4 milioane de euro. Informaţiile au fost furnizate programului olandez RTL News ca răspuns la o solicitare făcută în baza regulamentului 1049/2001 (echivalentul legislaţiiei privind liberului acces la informaţii).
Trei luni i-au trebuit Comisiei să furnizeze informaţiile, care sunt defalcate pe “cheltuieli de călătorie” (în interiorul şi în afara Uniunii Europene) şi “cheltuieli de reprezentare”. Comisia nu a furnizat şi deconturile pentru aceste chetuieli, deci nu ştim pe ce anume s-au dus banii “de reprezentare” – ceva mai mult mult de 355.000 de euro.
Cel mai “cheltuitor” a fost preşedintele Barroso, cu 730.000 euro. Cel mai modest a fost lituanianul Algirdas Šemeta, comisar pentru programarea financiara si buget, cu doar 14.553 euro. Semeta a ocupat postul doar câteva luni. Leonard Orban a cheltuit una dintre cele mai mici sume: 49.695 euro.
Tabelul integral, asa cum a fost prezentat de postul olandez, se găseste aici.
Aici, un dcument care prezintă salariile şi indemnizaţiile comisarilor europeni.
Dincolo de valoarea de informaţie, aceste documente au, în opinia mea, şi valoare de “bună practică”. La noi, autorităţile încă se mai supără când le ceri informaţii…
Comisia juridică a Senatului a respins, în şedinţa de azi, amendamentul care prevedea obligativitatea depunerii de declaraţii de interese de către jurnalişti. Amendamentul, iniţiat de senatorul Iulian Urban, venea în completarea legii privind funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. Potrivit acestui amendament, jurnaliştii ar fi trebuit să depună la ANI declaraţii de interese, pe care ANI avea a le face publice, dar fără a avea dreptul de a le controla sau de a sancţiona pe cineva pentru ceva.
Argumentele noastre (CJI, MMA, COM – Convenţia Organizaţiilor de Media) împotriva acestei iniţiative vizau, în primul rând, faptul că o atare prevedere nu ar fi fost operaţională. Întâi de toate, nu există o definiţie legală a “jurnalistului”, ceea ce ar fi lăsat legea fără subiect. În plus, ANI se ocupă de funcţionari şi demnitari publici – ceea ce jurnaliştii nu sunt. Mai mult, dacă ANI nu avea dreptul să controleze şi să sancţioneze, declaraţiile ar fi fost inutile.
Prevederi privind declaraţiile de interese ale jurnaliştilor există şi în Codul Deontologic Unic, dezvoltat de COM, (ca obligaţie), cît şi în cel al Clubului Român de Presă (ca recomandare). Ele sunt de dată prea recentă pentru a fi produs efecte vizibile – şi Comisia juridică a reţinut acest fapt, decizând să dea timp instrumentelor de auto-reglementare să îşi facă efectul.
Trecerea în lege a unor prevederi care ţin de auto-reglementare mi s-a părut periculoasă ca proces, fiind calea sigură de strivire a oricărei iniţiative în auto-reglementare. Şi am spus lucrul acesta (ca şi cele de mai sus) în faţa Comisiei.
În plus, declaraţia de interese a jurnalistului a apărut ca instrument de comunicare în interiorul redacţiei, între jurnalist şi editorul său, pentru evitarea conflictului de interese care ar afecta credibilitatea produsului jurnalistic. Trecerea lui în zona “legală” ar muta accentul pe presupusa corupţie a jurnalistului (care nu deţine o funcţie publică).
Tema conflictului de interese şi a transparenţei în presă rămîne, însă, importantă. Cîteva instrumente pe care Parlamentul le-ar putea adopta cu grăbire sunt obligarea companiilor de presă la a-şi face publice bilanţurile contabile şi conturile de pierdere şi profit şi a creşte transparenţa contractelor cu bani publici care implică companii de media. Căci jocurile mari acolo şi aşa se fac, nu de către reporterii de teren.
Azi l-am văzut din nou, cu reînnoită încîntare, pe Mario Garcia, “tăticul” designului de ziar din lumea aceasta. Îl urmaresc de cîţiva ani buni, conferenţiind (strălucitor, strălucitor…) pe la diverse evenimente de presă. În 2005 ne spunea “prima pagină trebuie să arate ca un ecran de televizor” – o poză mare, care să-ţi fure ochii, cea mai frumoasă poză a zilei, chiar dacă nu are legătură cu cel mai tare subiect al zilei. În 2008 ne spunea “Prima pagină a unui ziar trebuie să arate ca un site de web, cu bare care să te ajute să navighezi prin el”. Azi ne-a spus “Ziarul trebuie să facă ce fac Facebook şi Twitter” . Şi ne-a reamintit că “we are in the news business, not in the newspaper business” şi ca ceea ce vindem (cei care vând, fericiţii de ei!), ceea ce cauta “utilizatorul” (“vedeţi, nici măcar nu-i mai spun cititor“) este informaţia – şi asta trebuie să primească, pe platformele tehnologice pe care deja le foloseşte. Omul acesta este ca un balon de aer din viitor. “There is a tablet in your future”, ne-a mai spus “and it’s not aspirin”, îndemnîndu-ne să gândim deja produsul jurnalistic în termeni de iPad (sau similar).
În timpul acesta, la Realitatea TV, văd o ştire cu titlul “Calvarul ţăranilor”, despre “ţăranii care sunt nevoiţi să lucreze pe PC chiar dacă nu ştiu”. Ilustraţia muzicală – element de compoziţie în regia ştirii – ironică, aproape caragialescă. În esenţă, ştirea se referea la faptul că nu ştiu ce cereri de subvenţii agricole se depun online – şi se vedea, din imagini, ca ţăranii aceia beneficiază de cineva care îi îndrumă. Evident, ţăranii – ţărani fiind ei – nu aveau cum să ştie să mînuiască un calculator şi nici nu aveau de ce şi cum să înveţe – ne spunea, superior, “ştirea”.
Deci, despre ce vorbim?
Iana Matei a fost aleasă Europeanul anului 2010. Iana conduce o organizaţie, Reaching Out, care se ocupă de copiii care au căzut victime traficanţilor de persoane. Cei cu limbaj mai “tehnic”, le numesc pe beneficiarele muncii ei pline de suflet “prostituate minore”, făcînd abstracţie de faptul că fetele nu au practicat voluntar prostituţia. Cei cu un limbaj încă şi mai tehnic, poate, i-au spus Ianei că se ocupă de “curve proaste”.
Pentru toate aceste motive, Iana nu a primit, în cei 11 ani de activitate, niciun spirjin material din România, nici din zona guvernamentală, nici din cea de bsuisness. Procedurile guvernamentale cer dezvăluirea identităţii fetelor şi înscrierea lor într-o bază de date, lucru pe care Iana refuză să-l facă, pentru a proteja copilele. Companiile, cu programele lor de CSR, se feresc să sprijine acţiunile împotriva traficului de persoane, pentru că nu vor să-şi asocieze brandul cu “valori negative” sau să poată fi acuzate că au legătură cu prostituţia.
Iată de ce Iana este Europeanul Anului fără a fi primit vreodată vreo recunoaştere din partea ţării sale. Ea este unul dintre acei oameni prin care România merge spre normalitatea civilizaţiei, în ciuda a orice.
