Azi l-am văzut din nou, cu reînnoită încîntare, pe Mario Garcia, “tăticul” designului de ziar din lumea aceasta. Îl urmaresc de cîţiva ani buni, conferenţiind (strălucitor, strălucitor…) pe la diverse evenimente de presă. În 2005 ne spunea “prima pagină trebuie să arate ca un ecran de televizor” – o poză mare, care să-ţi fure ochii, cea mai frumoasă poză a zilei, chiar dacă nu are legătură cu cel mai tare subiect al zilei. În 2008 ne spunea “Prima pagină a unui ziar trebuie să arate ca un site de web, cu bare care să te ajute să navighezi prin el”. Azi ne-a spus “Ziarul trebuie să facă ce fac Facebook şi Twitter” . Şi ne-a reamintit că “we are in the news business, not in the newspaper business” şi ca ceea ce vindem (cei care vând, fericiţii de ei!), ceea ce cauta “utilizatorul” (”vedeţi, nici măcar nu-i mai spun cititor“) este informaţia – şi asta trebuie să primească, pe platformele tehnologice pe care deja le foloseşte. Omul acesta este ca un balon de aer din viitor. “There is a tablet in your future”, ne-a mai spus “and it’s not aspirin”, îndemnîndu-ne să gândim deja produsul jurnalistic în termeni de iPad (sau similar).

În timpul acesta, la Realitatea TV, văd o ştire cu titlul “Calvarul ţăranilor”, despre “ţăranii care sunt nevoiţi să lucreze pe PC chiar dacă nu ştiu”. Ilustraţia muzicală – element de compoziţie în regia ştirii – ironică, aproape caragialescă. În esenţă, ştirea se referea la faptul că nu ştiu ce cereri de subvenţii agricole se depun online – şi se vedea, din imagini, ca ţăranii aceia beneficiază de cineva care îi îndrumă. Evident, ţăranii – ţărani fiind ei – nu aveau cum să ştie să mînuiască un calculator şi nici nu aveau de ce şi cum să înveţe – ne spunea, superior, “ştirea”.

Deci, despre ce vorbim?

Iana Matei a fost aleasă Europeanul anului 2010. Iana conduce o organizaţie, Reaching Out, care se ocupă de copiii care au căzut victime traficanţilor de persoane. Cei cu limbaj mai “tehnic”, le numesc pe beneficiarele muncii ei pline de suflet “prostituate minore”, făcînd abstracţie de faptul că fetele nu au practicat voluntar prostituţia. Cei cu un limbaj încă şi mai tehnic, poate, i-au spus Ianei că se ocupă de “curve proaste”.
Pentru toate aceste motive, Iana nu a primit, în cei 11 ani de activitate, niciun spirjin material din România, nici din zona guvernamentală, nici din cea de bsuisness. Procedurile guvernamentale cer dezvăluirea identităţii fetelor şi înscrierea lor într-o bază de date, lucru pe care Iana refuză să-l facă, pentru a proteja copilele. Companiile, cu programele lor de CSR, se feresc să sprijine acţiunile împotriva traficului de persoane, pentru că nu vor să-şi asocieze brandul cu “valori negative” sau să poată fi acuzate că au legătură cu prostituţia.
Iată de ce Iana este Europeanul Anului fără a fi primit vreodată vreo recunoaştere din partea ţării sale. Ea este unul dintre acei oameni prin care România merge spre normalitatea civilizaţiei, în ciuda a orice.

E clar, fac ce nu trebuie, nu m-am orientat. I am in the wrong business, cum zice anglo-saxonul.
Dacă criteriile pe care se fac disponibilizările în administraţia publică sunt cele vehiculate în presă, nu cursuri de perfecţionare ar fi trebuit să ofer, ci o agenţie matrimonială, poate. Deci, pleacă acasă cei care nu au copii în întreţinere, cel cu salariu mai mic, dacă lucrează în aceeaşi instituţie cu soţul/soţia. Nu am auzit nimic de competenţă, de performaţă profesională, de utilitatea publică a serviciului livrat. Ca atare, pentru a fi cât de cât siguri pe joburile lor, funcţionarii din administraţie trebuie să facă copii, nu să fie buni în meseria lor.
Aici Dan Bittman m-a luat, el a avut viziune: “Ţi-am dat un ineeeeel”…

Chiar, sunteţi de acord să-l plătiţi pe Bittman din banii voştri pentru a-i spune minsitrului Vlădescu ce credeţi despre el? Cred ca prima sarcină ar fi să îi dea feedback dlui Vlădescu pe tema alegerii consilierilor lui.

Întîi de toate, la mulţi ani şi să vă fie 2010 bun de pus la rană! Mulţumesc tuturor pentru urări, pe care le întorc înzecit.

Am primit ieri vestea că Ziua şi Gardianul îşi încetează (momentan?) apariţia pe hârtie, ramânând să funcţioneze doar ediţiile online. Simt nevoia să pun lucrurile într-o anume perspectivă, care poate clarifica oarecum lucrurile şi calma spiritele care văd în aceasta o răfuială politică.

Printre acţionarii celor două ziare se numără Petromservice S.A – pe care o regăsim şi în componenta trustului Realitatea-Caţavencu. Mai există şi alţi acţionari comuni. Asta ne îndreptăţeşte să spunem că, în fapt, cele două ziare erau, de facto, în portofolilul trustului Realitatea şi că au fost supuse aceluiaşi tratament de “extrenalizare” pe care l-au suferit toate operaţiunile de print ale companiei, anunţat astfel de Sorin Ovidiu Vântu, într-un interviu pentru Hotnews:

Voi renunta definitiv la print, merg doar pe media electronica. Acolo voi investi cat este necesar pentru a-mi mentine cota de piata si chiar pentru a o spori.

Aşa că eu sunt tentată să spun că asistăm la efectele unei decizii de management la nivel de companie (da, e greu să capitalizezi un ziar – ce să mai vrobim de trei deodată, mai ales cu un deadline atât de scurt, mai ales de sărbători, mai ales în an de criză…) decât la un fenomen sau o intervenţie brutală extra-managerială de natură politică sau de afaceri) care atacă sistemul presei scrise româneşti.

He published the following books: headlight, windows, pictures, poems, book romaneasca, 1980, Poems of love, Cartea Romaneasca, Bucharest, 1982, All, poems, book romaneasca, 1984; dream (in the next editions of Nostalgia) stories, Cartea Romaneasca, Bucharest, 1989, Humanitas, Bucharest, 1993 (translated into French, German, Italian, Swedish, Norwegian, Spanish, Hungarian, English and Slovenian), Levant, epic poem, Cartea Romaneasca, Bucharest, 1990, Humanitas, Bucharest, 1998; dream chimera, critical study, Litear, Bucharest, 1991, transvestite, Roman…

N-aţi înţeles? Problema voastră! Poate pentru că nu sunteţi destul de români – pentru că România este “a land of culture” şi ar fi trebuit să-l recunoaşteţi în descrierea de mai sus pe Mircea Cărtărescu.

Vă mai dau o şansă: “he debuted in 1994 with a volume of poetry naturally exaggerate”. Nu ghiciţi! Robert Şerban este cel cu poezia natural exagerată.

Hai, şi a treia încercare, să vă umilesc: “she read English and then worked for the Encyclopaedic Publishing Houses in Bucharest for many years”. Nu ştiţi cine a citit ani la rând în engleză pentru Editura Enciclopedică? Ioana Ieronim a citit!

Paragrafele sunt extrase din catalogul de prezentare a României la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt – lucrare care a costat, conform NewsIn, 30.000 euro. Catalogul “Romania – Land of Culture”, care conţine o serie de alte traduceri aberante, a fost produs de Centrul Cultural Sala Palatului, subordonat Ministerului Culturii.

Curat Land of Culture, bibicule!

Am participat în destule jurii pe probleme de jurnalism şi nu mi s-a întâmplat până acum să fiu în grav dezacord cu confraţii mei “juraţi”. Mi s-a întâmplă acum şi -culmea! – într-un program în care CJI este partener. Şi nu oricum – ci văzând că un material pe care eu am refuzat să îl punctez a primit premiul întâi.

Un material în care o copilă de 16 ani, violată în mod repetat de tată, este supusă unor întrebări extrem de brutale despre ce îi spunea şi ce îi făcea tatăl şi cum se apăra ea de el şi dacă nu a încercat să îi explice că îi este fiică şi nu soţie. Am considerat că materialul cu pricina nu respectă demnitatea fetei, încalcă legislaţia audiovizualului (care cere ca, în oricede situaţii, să primeze “interesul superior al copilului”) – şi l-am considerat neeligibil pentru jurizare. În plus, materialul are 47 de minute, limita impusă candidaţilor fiind de maxim 25 de minute.

Toate acestea s-au petrecut în cadrul programului “Interesul public pe agenda media“, care vizează creşterea capacităţii presei româneşti de a produce documentare, derulat de Fundatia Soros în parteneriat cu CJI. Tema de anul acesta a fost “Migraţia”.

Jurizarea s-a făcut în urma contabilizării notărilor individuale făcute de membrii juriului. În urma acestei procesări (oneste, fără dubiu, în sistemul folosit), materialul cu pricina s-a clasat pe primul loc. Având în vedere că nu mă pot asocia unei decizii care intră atât de flagrant în conflict cu valorile şi opiniile mele, am înaintat Fundaţiei Soros o opinie separată cu rugămintea ca ea să fie postată alături de rezultatele jurizării.

Opinia separată nu este un vot de blam dat procesului sau celorlalţi membri ai juriului. Se practică la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi se publică alături de sentinţa Curţii. Ea evidenţiază poziţia semnatarilor – care diferă de cea a majorităţii. În ceea ce mă priveşte, am simţit că, dacă voi tăcea acum, nu voi mai putea deschide vreodată gura să vorbesc despre etică şi senzaţionalism în presă. Gestul meu este o afirmare a principiilor personale – nu un atac, o minimalizare sau o negare a principiilor altora sau a capacităţii lor de judecată. Am preferat solidarizării cu membrii juriului solidarizarea cu propriile-mi idei. Fiecare e liber să gândească cum crede – chiar şi eu.

Azi este Ziua Internaţională a Dreptului de a Şti (The Right To Know Day), care celebrează peste tot în lume accesul al informaţiile de interes public. Faceţi un gest de celebrare individuală: depuneţi o cerere de informaţii la o autoritate publică. Întrebaţi-i ceva despre cum vă/ne guvernează, despre ce fac cu banii noştri.

Nu aveţi nevoie de formulare speciale, nu e nevoie să vă duceţi “la sediu”, un simplu e-mail e suficient. Menţionaţi doar “în baza legii 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public”.

Ar trebui să vă răspundă în maxim 10 zile.

UPDATE: Sau ar trebui sa spun UPS-date. Ziua dreptului de a sti e pe 28 septembrie – adica a fost ieri. Nu ştiu ce e mai grav: ca nu ştiu când e RTKD sau ca nu ştiu ce zi e azi? Dar tot cred ca merită să trimitem câte o cerere de informaţii.

Ne arată Iulian Comănescu că se poate cânta Pink Floyd şi la acordeon.
Iata, eu îi/vă demonstrez că se poate cânta Nirvana la kobyz şi tungur (toba şamanică) şi în tehnica vocală “karhyraa” (cântatul din gât).
Deci, Bugotak, cântând Kaar Mege (Rape me). După cum au spus artiştii kazahi, textul este similar cu cel original, doar că este despre un cal.

Bugotak – Kaar Mege (Nirvana’s Rape Me)

Pentru cei cu gusturi mai clasice, Beatles aici.

Studiind astăzi Clasificarea ocupaţiilor din România, am avut revelaţia faptului că există profesiunea de poet:

245111 Poet

Nivelul de instruire: 4 (studii superioare)

Grupa majora 2 – Specialisti cu ocupatii intelectuale si stiintifice

Subgrupa majora 24 – Alti specialisti cu ocupatii intelectuale si stiintifice

Grupa minora 245 – Scriitori si artisti creatori, interpreti si asimilati

Grupa de baza 2451 – Scriitori, ziaristi si asimilati

Haideţi să scriem împreună standardul ocupaţional şi lista de competenţe! Mi se pare o misiune pentru care merită să ne străduim! Voluntari?

Our man Cohen împlineşte azi 75 de ani. Are încă farmec, are stamina şi are o auto-ironie care îl plasează dincolo de bine şi de rău. Este, probabil, mai cunoscut acum decât a fost la vremea tinereţii lui creatoare – şi faptul că aud Cohen cântând în crâşme, baruri, taverne şi cluburi stă mărturie acestei celebrităţi regăsite.
Our man Cohen are, începând de azi, propria lui placă pe nu mai puţin faimosul Chelsea Hotel din New York, pusă acolo de fanii lui noi şi vechi.

Eu, una, am plătit tribut ataşamentelor mele culturale petrecând trei nopţi în Chelsea – oripilându-mi cunoştinţele simandicoase şi stârnind fluierături admirative de la cei “ce ştiu”. Locul este fabulos, cu un aer (bine întreţinut) de decadenţă, ruină şi boemă. Camera mea avea un calorifer uriaş, modelul anilor ‘50, cu vopseaua argintie ciupită ici şi colo, cu un balcon uriaş, care dădea spre stradă, ca să auzi toată rumoarea oraşului de la picioarele tale. Multe s-au întâmplat la Chelsea Hotel. Sid Vicious a omorât-o pe Nancy. Cohen şi Janis Joplin au făcut sex oral “on the unmade bed”. A.C. Clarke a scris Odiseea spaţiala 2001. Pereţii hotelului sunt o adevărată colecţie de artă – cu un Andy Warhol atârnând deasupra recepţiei. În hotel trăiesc turişti de-alde mine şi oameni care locuiesc acolo de 30 de ani (o fostă balerină şi pictoriţă, care hrăneşte pisicile hotelului). Un locatar cu pălărie verde îşi scoate cîinele la plimbare în fiecare zi, la ora 8. Două mame se întâlnesc în lift, ducându-şi cei trei puşti la şcoală, prin ploaie. E mişto rau să fii copil şi să creşti mare în Chelsea Hotel. Cred că-ţi schimbă viaţa.